Au trecut mai bine de trei ani de cînd, alături de alţi trei deţinuţi politici, ultimul partizan în viaţă din munţii României, Nicolae Ciurică din Teregova-Banat, astăzi în virstă de 87 de ani, a fost decorat pe 3 august 2016 de preşedintele României, cu ordinul ”Serviciu Credncios”.
Astăzi, acelaşi Nicolae Ciurică se află în situaţia de a fi acţionat în judecată de unul dintre turnătorii Securităţii, care l-au ţinut sub supraveghere după eliberarea lui, la sfîrşitul a zece ani de temniţă, scrie istoricul Marius Oprea într-un amplu material, potrivit Mediafax.
Din partizan – ”pîrît”, din turnător – ”vătămat”
Cu ocazia decorării, preşedintele Iohannis spunea: ”Aţi parcurs aproape un secol de istorie, aţi suferit sub un regim totalitar şi iată că acum, după zeci de ani, eforturile şi suferinţele dumneavoastră sunt recunoscute. Numele dumneavoastră, precum şi al tuturor celor care s-au sacrificat pentru generaţiile de astăzi nu trebuie date uitării. Ele reprezintă un exemplu de luptă contra nedreptăţilor şi tiraniei. Vă felicit pentru această distincţie, care răsplăteşte curajul de necontestat de care aţi dat dovadă, împotrivindu-vă regimului comunist! Se spune că «rezistenţe mari şi piedici mari se opun în lumea asta numai unei voinţe mari». Sunteţi un monument de jertfă şi suferinţă, un simbol în viaţă al opoziţiei faţă de regimul totalitar, drept pentru care vă asigur de preţuirea mea şi a generaţiilor de astăzi”.
Mai puţin, s-ar spune, de preţuirea unui consătean, pe numele său Ion Smultea, din Teregova, care l-a acţionat în judecată pe domnul Ciurică, solicitîndu-i daune de 20.000 de euro sau echivalentul în lei. Motivul? În cartea Mărturiile lui Nicolae Ciurică, ultimul partizan în viaţă, publicată în 2018 de Ileana Mateescu, ea însăşi deţinută politic, o carte scrisă în baza discuţiilor cu acesta şi cu consultarea dosarului său de urmărire informativă, în cîteva fraze care abia depăşesc o pagină, Ciurică afirmă, preluat de doamna Mateescu, că Ion Smultea din Teregova s-a numărat printre cei care l-ar fi turnat la Securitate.
Ca urmare, din 16 octombrie 2019, ultimul partizan are şi calitatea de ”pîrît”: Smultea, rudă prin alianţă cu domnul Ciurică (soţia lui este verişoară primară cu soţia partizanului) a fost profesor şi director al Casei de Copii din comună pînă în 1989 şi avea ”acces în casa lui Ciurică”. Graţie acestuia, a furnizat Securităţii rapoarte conţinînd ”tot felul de amănunte refeitoare la clienţii lui, la discuţii pe care gazda le-a avut cu clienţii, ce s-a mai întîmplat în ultima vreme, tot felul de lucruri la care nici nu te-ai fi gîndit că pot fi motiv de raportat unei instituţii care avea alte obiective în vizor, nu baliverne din viaţa cotidiană a cuiva!”, spunea Nicolae Ciurică, citat în carte. El mai afirmă că Ion Smultea nu s-a limitat doar la a da note informative Securităţi, ci l-a angrenat în această acţiune şi pe un subaltern al său de la Casa de Copii, contabilul Grozăvescu Petru, ”zis Truţ Mutu”, care ”a dat şi el relaţii despre activitatea lui Nicolae Ciurică şi a familiei sale. După 1989, Casa de Copii s-a desfiinţat, iar cei doi turnători au rămas şomeri. Dumnezeu nu le-a ajutat. Mai ales că în perioada comunistă cei doi angajaţi ai Casei de Copii făcuseră ceva profit pe spatele bieţilor copii orfani! Grozăvescu Petru era şi el, prin alianţă, neam cu Maria Ciurică”. Motivul acestor turnătorii, mai socotea fostul partizan, ar fi fost invidia.
Oameni ca bradul, ajunşi o mînă de oase
L-am cunoscut pe Nicolae Ciurică în urmă cu zece ani, în 2009, pe 17 iunie, cu o zi înainte de a începe acţiunea de deshumare a doi dintre camarazii lui, Petru Anculia şi Gheorghe Urdăreanu, ucişi de Securitate în 22 febuarie 1949. A doua zi după ce-l întîlnisem pe partizan, care ne-a şi însoţit, spre seară, i-am şi găsit pe cei doi, aruncaţi unul peste altul într-o groapă comună. Ana, fata lui Petru Anculia, în vîrstă de şapte ani cînd tatăl i-a fost ucis (ajunsă la aproape 70 cînd l-am deshumat), a ţinut bine minte locul în care cei doi au fost înmormîntaţi pe ascuns de autorităţi, pe la sfîrşitul lunii martie a anului 1949, într-o margine de cimitir.
Locul s-a aflat totuşi mai tîrziu şi fata partizanului l-a ţinut minte, pentru că, într-un sat, o asemenea grozăvie nu poate rămîne pentru multă vreme un secret. Mai ales că Securitatea ţintuise în cuie pe nişte scînduri trupurile partizanilor, care au fost ţinute astfel în faţa primăriei din Teregova, vreme de aproape o lună, pentru a băga spaima în oameni. N-am să uit privirea pierdută în trecut a lui Nicolae Ciurică, din momentele în care am găsit osemintele braţelor găurite de cuie ale celor doi oameni, pe care îi cunoscuse.
N-o să insist aici asupra acţiunilor la care a participat în munţi Nicolae Ciurică, invitîndu-vă fie să citiţi cartea doamnei Mateescu, fie, mai comod, să-i citiţi pe internet un amplu interviu pe care l-a acordat pe acest subiect, cu trei ani în urmă, jurnalistului Răzvan Gheorghe. Nicolae Ciurică a fost arestat pe 22 aprilie 1954, cum spune el însuşi, ”chiar în Joia Mare, în urma trădării lui Toma Duicu, o rudă a fraţilor partizani Duicu. Menţionez că baronul PSD de Mehedinţi – notoriul Adrian Duicu – este, de asemenea, o rudă a acestui Toma. Tatăl meu – arestat pentru a doua oară – a făcut parte din acelaşi lot de judecată cu mine. Sărmanul, a primit o condamnare de şapte ani, iar eu una de 25, din care aveam să execut 10, fiind graţiat odată cu decretul din 1964. Ancheta s-a desfăşurat la Timişoara, după aceea am fost mutat la Baia Sprie, Oradea şi Jilava. La Baia Sprie am refuzat constant să trudesc în mină, fapt pedepsit cu nenumărate zile de carceră. La Jilava stăteam câte 100 de persoane în aceeaşi cameră şi, în timpul nopţii, dacă se răsucea un singur deţinut, trebuia să ne răsucim cu toţii, ca la un semn. Da, domnule, zăceam într-o conservă cu gratii! Torţionarii ne dădeau o zeamă oribilă pe care aveau nesimţirea să o numească mâncare. Vă daţi seama, resimţeam mereu o foame de lup hămesit. Când am intrat în puşcărie aveam nu mai puţin de 95 de kilograme, dar, când m-am eliberat, cântăream numai 38… Devenisem o mână de oase”.
Turnătorul cere daune cît pensia partizanului pe cinci ani
Ei bine, după eliberare, această ”mînă de oase” care devenise Nicolae Ciurică se afla, ca mai toţi deţinuţii politici, în imposibilitate de a-şi găsi ceva de lucru. Dar el, fiind deprins cu cojocăria, s-a apucat de meseria pe care o cunoştea din adolescenţă, de la tatăl său. S-a însurat cu Maria şi, treptat, a devenit, cu propriile-i puteri, din fost ”puşcăriaş” un om cu stare în comună. Ştiindu-se urmărit, Nicolae Ciurică a avut o viaţă retrasă, dar nu se putea feri totuşi de rudele şi vecinii care-i intrau în casă.
A avut surpriza, după ce şi-a citit la CNSAS în 2010 dosarul de urmărire informativă de la Securitate, să constate că tocmai aceştia erau cei care-l turnau, din invidie, cum a crezut el de cuviinţă să socotească, pentru starea bună pe care o dobîndise, cu toate împotrivirile care i se puteau aşeza în cale de către autorităţi. Dintre toţi cei pe care i-a pomenit doamnei Mateescu, iar aceasta a preluat afirmaţiile în carte (autorul şi editura fiind chemaţi şi ei să răspundă în solidar cu ”pîrîtul” Ciurică), doar profesorul pensionar Ion Smultea l-a acţionat în judecată, cerîndu-i daune care echivalează cu pensia de deţinut politic a partizanului pe cinci ani.
Mărturisesc că, după acele zile din iunie 2009, l-am mai vizitat de cîteva ori pe Nicolae Ciurcă în gospodăria lui din Tereova, de fiecare dată cînd am mai venit în zonă, în trecere sau ”cu treabă”, alături de echipa de arheologi condusă de Gheorghe Petrov (de pildă, în septembrie 2013, atunci cînd în comuna Luncaviţa au fost deshumate osemintele lui Ioan Ienea, un alt partizan ucis de Securitate pe 17 februarie 1950, pe care Nicolae Ciurică de asemenea îl cunoscuse). Voi spune că, într-un fel, sînt vinovat moral pentru situaţia în care se află acum domnul Ciurică, pentru că eu am fost acela care l-a sfătuit să ceară să-şi vadă dosarul de la Securitate. Dosar din care nu i-a povestit doamnei Ileana Mateescu chiar totul, iar aceasta a trebuit să descopere şi singură unele fapte. Sînt subiecte care au fost prea dureroase pentru fostul partizan, precum acela al exmatriculării fiului său de la liceul de matematică-fizică ”Traian Doda” din Caransebeş, care, conform declaraţiei unui consătean al lui Ciurică, ”a rupt portretul lui Nicolae Ceauşescu la şcoală în faţa colegilor, întrucăt după afirmaţiile sale nu a fost de acord cu politica partidului, elogiind politica tatălui său, care a fost condamnat politic”.
Ultimul partizan nu mai luptă cu Securitatea, ci cu turnătorii ei
Rezumînd în cuvinte care par aici, în acest context, goale de sens, viaţa lui Nicolae Ciurică n-a fost niciodată una uşoară – şi nici acum, la 87 de ani, nu poate avea parte de tihnă. Domnul Ciurică m-a sunat de cîteva ori, tulburat din cale-afară de ceea ce i se întîmplă în prezent. Am căutat să-l liniştesc – adeverinţa de la CNSAS transmisă lui Ion Smultea de instituţie, potrivit căreia i se comunică, drept răspuns la o cerere adresată în 22 august 2018, că ”nu s-a identificat niciun dosar pe numele dumneavoastră”, dar şi că cererea ”rămîne în atenţia noastră”, urmînd să i se transmită dacă se vor identifica ”materiale pe numele dumneavoastră” este doar ”tipizatul”, transmis oricărui petent, care îşi caută propriul dosar întocmit de Securitate. Această bucată de hîrtie nu poate şi nu ţine loc de adeverinţă de ”necolaborare” cu Securitatea, nu are nimic în comun cu ”turnătorul” Ion Smultea.
Probele aflate în dosarul de urmărire informativă a lui Nicolae Ciurică arată cu totul altceva decît susţine profesorul pensionar din Teregova, prin avocat, în baza acestui simplu formular-tip, pe care-l ia drept ”adeverinţă de bună purtare”, pe cuprinsul a 8 pagini culese cu corp 12. Ion Smultea deplînge onoarea lezată a unui om cinsit, onest, dascăl, model în comunitate, unde mai că nu mai poate ieşi pe stradă şi nu i se mai răspunde la bună-ziua etc. etc., ale cărui drepturi constituţionale la demnitate (ale lui, adică) au fost grav lezate de Nicolae Ciurică. Acum, ultimul partizan în viaţă nu mai luptă cu Securitatea, ci cu turnătorii ei.
În ”teren”, Nicolae Ciurică a fost supravegheat, în anii ’80, de către doi locotenenţi de securitate, Anghel şi Georgescu. În planurile de măsuri care stabileau misiunile acestora se află, în genere, pe primul loc, dirijarea ”sursei Smultea din legătura personală”, care, aşa cum se stabilea, de pildă, în 4 aprilie 1985 la nivelul Inspectoratului Judeţean de Securitate Caraş-Severin, ”va fi dirijat în scopul reolvării următoarelor probleme: care este poziţia prezentă a obiectivului (numele de cod al lui Nicolae Ciurică era ”Cristescu” – n.n.) faţă de politica internă şi externă a statului nostru; natura relaţiilor cu elemente foste condamnate”. Domnul Ciurică mi-a trimis şi un număr de zece note informative, din anii 1982 – 1985, toate semnate Smultea, care este identificat drept ”sursă”. Faptul indică, cu certitudine, că într-adevăr profesorul nu era un informator ”clasic”, cu angajament. Ceea e nu îl absolvă însă de vina de a-l fi urmărit şi turnat la Securitate pe fostul deţinut politic, supravieţuitor al ”bandelor” din munţii Banatului, care încerca să-şi croiască destinul în anii ca un fel de închisoare cu ”regim semi-închis” ai comunismului. Ci dimpotrivă, îl incriminează drept un ”turnător” absolut voluntar.
Comuniştii n-au fost informatori; comuniştii au fost turnători
În cazul membrilor de partid (iar Ion Smultea a fost unul dintre ”cadrele de nădejdie” ale partidului, încă din tinereţe, activist şi propagandist în comună), după 1968, an în care Nicolae Ceauşescu a căutat să nu mai permită Securităţii ingerinţe în viaţa internă a PCR, temîndu-se de un eventual complot, nu li se mai putea solicita ”angajament de colaborare” cu poliţia politică comunistă. Această colaboarare era socotită drept o datorie a membrului de partid, anume aceea de a apăra ”legalitatea socialistă”, care decurgea din articolul 32 al Statutului Partidului Comunist Român, unde la îndatoriri se stabilea că membrul de partid trebuie ”să cunoască, respecte, promoveze, susţină, apere şi să aplice prevederile Statutului şi Programului politic al partidului” şi ”să respecte cu stricteţe disciplina şi secretul de partid” (literele ”a” şi ”g”).
Ca urmare a regulamentelor interne din Departamentul Statului, ofiţerii de securitate nu mai puteau recruta informatori din rîndul membrilor de partid; aceştia erau numiţi ”surse” sau ”persoane de sprijin în munca de securitate”, iar cooptarea lor în activitatea de informare a Securităţii se făcea, în baza consimţămîntului lor, numai cu aprobarea forurilor de partid superioare – adică, la nivelul secretarului de partid pe judeţ. Popular, aceşti informatori cu carnet de partid pot fi numiţi mai degrabă ”turnători”, prin deplinul lor consimţămînt al colaborării. În arhivele Securităţii, pentru a se ”conspira” această colaborare, membrilor de partid nu li se întocmea ”mapă” proprie de colaborator, iar notele lor informative se păstrau numai în dosarul ”obiectivului” urmărit – în cazul de faţă acesta fiind Nicolae Ciurică, botezat de Securitate ”Cristescu”. Tot la ”judeţeana de partid” se păstrau şi aprobările date pentru a-i supraveghea pe unii dintre membri PCR, bănuiţi de ”activităţi ostile orînduirii socialiste”, cît şi ”evidenţele persoanelor de sprijin”, adică a listei numelor celor pe care Securitatea îi putea folosi, cu consimţămîntul lor, în ”munca informativă”. În această categorie a ”turnătorilor” cu carnet de partid se înscrie şi Ion Smultea, iar Colegiul CNSAS, dacă i se va solicita calitatea de intervenient în acest proces al turnătorului împotriva partizanului, va restabili adevărul şi va apăra liniştea la bătrîneţe a lui Nicolae Ciurică.
O simplă adeverinţă că ”nu ai dosar” nu rezolvă nimic, aşa cum s-a văzut şi în recentul şi notoriul caz al lui ”Petrov”, alias Traian Băsescu, între care asemănarea cu Ion Smultea este că ambii au turnat la Securitate şi sînt la fel de cinci în a nu-şi recunoaşte vinovăţia, iar deosebirea e că Smultea a făcut-o semnînd chiar în nume propriu, neavînd nici voie şi nici nevoie să aibe pseudonim.
Profesorul Ion Smultea, vechi membru de partid, cunoştea foarte bine, chiar din întîlnirile cu ofiţerii de securitate, care sînt limitările acestora în legătura cu el, decurgînd din calitatea lui de comunist. Totuşi, a furnizat ca ”sursă” şi a semnat în nume propriu mai multe note informative – consemnînd, cu acribie, inclusiv toate numerele de maşină care opreau la casa cojocarului Nicolae Ciurică din Teregova, dintre care prea puţini din aceia care îi băteau în poartă, pentru a-i cumpăra frumoasele cojoace care l-au făcut cunoscut chiar şi în judeţele învecinate, nu numai în Caraş-Severin, aveau să ştie că luptase în munţi şi fusese deţinut politic. Sau că o adevărată armată de ochi curioşi stă aţintită asupra lor şi că, din umbră, braţul lung al Securităţii le ia urma, pentru a nu fi luat cumva cu ei, odată cu cojocul, şi ideile fostului partizan.
Citeste mai mult aici
